diferite modele ale originii astenosferei sunt revizuite pe baza celor mai recente observații privind fizica minerală a proprietăților mecanice, relațiile de topire și modelele termice ale mantalei superioare. Topirea parțială apare probabil în toată mantaua superioară, cu excepția litosferei. Cu toate acestea, pentru a explica limita mică litosferă–astenosferă (LAB) dedusă cu o reducere mare și ascuțită a vitezei în vechea manta oceanică prin topirea parțială, este necesar un capăt ridicat al geotermei și unele mecanisme de acumulare a topiturii. Modelul sub-solidus pur termic al astenosferei este incompatibil cu laboratorul sharp. Un model sub-solidus care invocă un rol de stratificare a conținutului de hidrogen explică Laboratorul superficial și ascuțit, dar nu reușește să explice o scădere mare a vitezei dacă se presupune modelul benzii de absorbție a anelasticității. O trecere în revistă a literaturilor recente arată că relaxarea anelastică sensibilă la dimensiunea bobului are în mod inevitabil două procese succesive, alunecarea granulelor cu limită elastică de înaltă frecvență, urmată de anelasticitatea acomodată cu difuzie de joasă frecvență. Relaxarea anelastică cauzată de alunecarea elastică a granulelor duce la o reducere mare a vitezei (~ 5% sau mai mult). Presupunând o dependență plauzibilă de temperatură și conținut de apă a frecvenței de vârf a acestei relaxări, se arată că o reducere substanțială a vitezei are loc la o adâncime aproape constantă (~ 70 km) în vechea regiune oceanică, dar la adâncimea dependentă de vârstă corespunzătoare izotermei ~ 1300 K în oceanele tinere. Acest model oferă, de asemenea, o explicație pentru observațiile seismologice asupra mantalei superioare cratonice, inclusiv scăderea mare a vitezei observate la discontinuitatea litosferei medii și o mică schimbare a vitezei la laborator. Sunt discutate, de asemenea, implicațiile pentru anizotropia seismică și pentru caracteristicile geochimice ale astenosferei.