Imperiul Roman a fost un grup de provincii conduse direct de Roma și Senatul Roman, prin intermediul guvernatorilor numiți de Senat. Acest sistem de guvernare era deja în vigoare pe vremea lui Augustus, dar l-a rafinat și îmbunătățit. În cele din urmă, pe măsură ce Imperiul a devenit prea mare și greoi, împărații (începând cu Dioclețian) au decis să împartă controlul imperiului între doi co-împărați, unul cu sediul la Roma și celălalt în Bizanț/Constantinopol. Cu toate acestea, conceptul de bază al provinciilor conduse de reprezentanții împăratului/co-împăraților a rămas baza Imperiului Roman.
în cele din urmă, în anii 400 D.hr., Imperiul Roman de Vest a căzut la invaziile diferitelor triburi germanice – și a încetat să mai existe un împărat la Roma. Provinciile occidentale au căzut de sub controlul Roman și au revenit la auto-guvernare. Imperiul Roman de Răsărit (cunoscut de ei înșiși ca simplu Imperiu Roman, dar cunoscut de noi ca Imperiul Bizantin) a continuat încă 1.000 de ani, dar nu s-a interesat de vechile provincii occidentale sau de Roma însăși.
mai mult de 300 de ani mai târziu (sfârșitul anilor 700 d.hr.), un rege a apărut în Frankland, care a cucerit alte câteva regate și regiuni, inclusiv Italia și Roma. Charlemagne a creat efectiv un nou imperiu în Europa de Vest.
Papa de la acea vreme, fără precedent și fără autoritate în acest domeniu, a decis să – l numească pe Carol cel Mare „Imperator Romanorum” (Împăratul Romanilor)-și l-a declarat succesorul împăraților romani apuseni, care au dispărut de mult. În cele din urmă, deoarece acest titlu a venit de la Papa, acesta a devenit cunoscut sub numele de „Sfântul Împărat Roman”.
practic, numele „Sfântul Împărat Roman” a fost o încercare de a oferi unui rege cuceritor modern prestigiul celor dispăruți Augusti (împărați) ai Romei – în ciuda faptului că nu aveau deloc legătură cu ei.