rezumat
obiectiv-investigarea posibilelor asocieri mecanice ale prezenței sau absenței undei Q septale. Design de studiu-studiu retrospectiv și prospectiv a 63 de pacienți cu diferite boli ale ventriculului stâng și 10 controale prin electrocardiografie, ecocardiografie și înregistrări Doppler pulsate. Setare-centru de referință cardiac Terțiar. Pacienți-au fost studiați 73 de subiecți. 26 au avut unde Q septale absente și o durată QRS < 120 ms, 25 au avut bloc de ramură stângă clasică, iar restul au avut o electrocardiogramă normală. Patologic, 34 au avut boală ventriculară stângă și 29 au avut o inimă normală din punct de vedere structural. 10 subiecți cu inimi normale din punct de vedere structural și unde Q septale normale au fost luați ca controale. Rezultate-momentul mișcării axei minore a ventriculului stâng a fost constant normal la pacienții cu activare anormală, dar mișcarea axei lungi a fost modificată considerabil, cu o „scurtare post-ejecție” întârziată a unei amplitudini medii de 4 mm. Scurtarea post-ejecție a început 10(15) ms și a atins apogeul 90 (20) ms după închiderea aortică (A2). Rata maximă de prelungire nu diferă de cea normală (6,2 (3,5) v 8,5 (3,5) cm/s, NS), deși a apărut semnificativ mai târziu. Scurtarea post-ejecție nu a fost legată de vârstă, amplitudinea mișcării peretelui ventricular stâng sau axa QRS pe electrocardiograma de suprafață. Scurtarea post-ejecție a fost mai frecventă atunci când durata QRS a fost > 115 ms, dar o undă Q septală absentă și-a prezis prezența cu o specificitate de 90% și o sensibilitate de 86%. La pacienții cu scurtare post-ejecție, debutul scurtării axei sistolice a ventriculului stâng a fost întârziat și gradul de prelungire a acestuia în timpul perioadei de pre-ejecție a crescut, indicând debutul întârziat și necoordonat al dezvoltării tensiunii. În timpul diastolului, scurtarea post-ejecție a fost asociată cu o perioadă prelungită de relaxare izovolumică și timpul de la A2 până la debutul fluxului transmitral. Viteza maximă de curgere a undei mitrale e a fost redusă datorită scăderii timpului de accelerație, deși rata de accelerație în sine a fost neschimbată. Concluzie-pierderea undei Q septale normale este asociată cu consecințe mecanice considerabile pe tot parcursul ciclului cardiac, de la perioada de pre-ejecție până la sistola atrială și aparent cauzează funcția subendocardică asincronă.