istoria vieții
creșterea și reproducerea
reproducerea are loc toamna, de obicei în septembrie în Alaska. Masculii care caută femele receptive își extind gama de acasă de până la cinci ori mai mare decât dimensiunea normală. Dacă mai mulți bărbați manifestă interes pentru aceeași femeie, ei vor lupta pentru oportunitatea de a se împerechea cu femela. Bărbații își folosesc dinții incisivi și pene atunci când luptă și, de obicei, câștigă cel mai mare și mai greu bărbat. Masculul reproducător stropeste apoi femela cu urină. Dacă nu este gata să se împerecheze, scutură urina și pleacă. Dacă este gata, rămâne și masculul se montează în postura tradițională cu femela în față și masculul în spate. Își va ondula coada peste spate, acoperind majoritatea penelor. Masculii ating maturitatea sexuală la 24 de luni, iar femelele la 12 luni.
după o perioadă de gestație de aproximativ 210 zile, se naște doar un singur tânăr. Perioada de gestație este extrem de lungă pentru un rozătoare. La naștere, tânărul cântărește între 1 și 2 kilograme (0,5-1.0 kg) și are o lungime de aproximativ 10 inci (25 cm). Ochii săi sunt deschiși și corpul său acoperit cu fire de păr lungi și gri-negru și pene. În câteva ore, penele se usucă și servesc drept protecție. Tânărul porcupin este apoi capabil să-și urmeze mama, deși tinerii nu vor putea urca copaci mari timp de câteva săptămâni. Tinerii sunt capabili să mănânce o vegetație după câteva săptămâni, dar femela continuă să alăpteze tinerii timp de 3,5 luni. În timpul verii, tinerii stau aproape de mamele lor, învățând despre locurile de vizuină și copacii de hrană, dar spre sfârșitul verii încep să petreacă mai mult timp separat. Până în octombrie, când femela se împerechează din nou, tinerii sunt complet înțărcați și rătăcesc pentru a înfrunta iarna singură. Porcupinele au o viață relativ lungă și pot trăi până la aproximativ 18 ani în sălbăticie.
porcinele pot fi active în timpul zilei, dar sunt în mare parte nocturne. În timpul zilei dorm într-un copac, într-un buștean gol sau printre stânci sau rădăcini de copaci; nu construiesc un cuib. În timpul vremii severe de iarnă s-ar putea den cu alte Porcupine, altfel sunt solitare, cu excepția mamei și a copilului. Un porc spinos are o gamă de acasă, dimensiunea variază în funcție de zona, (studiile au arătat acasă variază de la 25-35 de acri, la fel de mult ca 70 de acri în altele). Porcupine învață site-urile de denning și resursele alimentare sezoniere din zonă. Porcupinele folosesc cavități naturale, cum ar fi peșteri de stâncă, bușteni goi și copaci, sau chiar vegetația mai groasă dintr-un copac ca dens. Porcupinele rămân active pe tot parcursul iernii.
porcinele sunt în primul rând arboricole și își petrec cea mai mare parte a timpului în timpul iernii hrănindu-se în copaci. Sunt alpiniști puternici, dar cad ocazional din copaci. Treizeci la sută dintre animalele examinate într-un studiu au arătat dovezi ale fracturilor vindecate care indică faptul că au căzut din copaci. Când urcă, porcupina folosește perii rigizi de pe suprafața inferioară a cozii ca suport. Animalul are gheare frontale lungi, curbate, care ajută și la alpinism.
majoritatea carnivorelor nu ar renunța la o masă de porcupină. Cu toate acestea, o întâlnire între un tânăr prădător neexperimentat și un porcupin poate fi o experiență foarte dureroasă. Unele carnivore nefericite au murit de foame pentru că o gură plină de pene le-a împiedicat să mănânce. Într-un efort de a îndepărta penele, prădătorul poate provoca penele ghimpate să lucreze în țesuturile profunde. Predatorii au mijloace diferite de a ucide și de a mânca Porcupine. În nord-estul Statelor Unite, pescarul a învățat să se specializeze pe o dietă de porcupină. Pescarul se învârte în jurul porcului până când își poate mușca nasul. După mușcături repetate la nas, pescarul răstoarnă apoi porcul spinos pentru a ataca burta fără pene. Porcupina este apoi mâncată lăsând o piele goală acoperită cu pene. Această metodă poate fi practicată și de râs, lupi, coioți și lupi care au fost înregistrați mâncând Porcupine în Alaska.
când porcul spinos este relaxat, părul și penele stau plate și arată înapoi. Când este amenințat, porcul trage pielea spatelui pentru a expune pene orientate spre toate direcțiile și apoi își prezintă spatele formidabil. Porcul spinos încearcă să-și țină spatele în fața atacatorului și lovește înainte și înapoi cu coada. Contrar credinței populare, un porcupin nu își poate arunca penele. Cu toate acestea, penele sunt ușor dislocate la impact, ceea ce poate da impresia că pot fi aruncate.
porcinele folosesc o combinație de semnale de avertizare, care servesc, de asemenea, la întărirea lecției pe care un câine sau un potențial prădător ar putea să o învețe dintr-o întâlnire. Porcupinele produc un miros chimic dintr-un petic de piele de pe spate, lângă baza cozilor lor, numit rozetă. Biologul Uldis Roze îl descrie ca având o „calitate penetrantă similară cu mirosul de capră sau poate brânză exotică.”Alții îl compară cu mirosul puternic, nespălat al corpului uman, marijuana și nucă de cocos. În cartea sa, porcupina nord-americană, Roze identifică molecula responsabilă de miros ca r-delta-decalactonă. Un prădător care asociază mirosul cu o întâlnire dureroasă poate fi mai probabil să evite o experiență repetată.
afișarea penelor oferă, de asemenea, un avertisment vizual. Poziția defensivă cu spatele la atacator, coada gata de swat, afișează rozeta, o masă izbitoare de pene albe cu vârf negru. Penele au, de asemenea, o calitate fluorescentă care le face să pară mai strălucitoare și mai albe la lumină scăzută, atunci când porcupinele sunt cele mai active și sunt susceptibile de a întâlni un prădător. Alte pene specializate din rozetă ajută fitilul și diseminarea moleculelor producătoare de miros.
sunetul este un al treilea semnal. Atunci când este amenințat, un porc spinos își poate lovi coada de pământ și poate vorbi și claca dinții.
ecologia hrănirii
scoarța interioară (straturile de floem și cambium) de ace de molid, mesteacăn și cucută și molid sunt principalele alimente de iarnă pentru porcupine care trăiesc în Alaska. Primăvara și vara, mugurii și frunzele verzi tinere de mesteacăn, aspen, lemn de bumbac și salcie sunt consumate până când nivelurile de tanin cresc prea mult pentru ca porcupina să tolereze. Deoarece sunt vegetarieni și majoritatea materiei vegetale este foarte scăzută în sodiu, porcinele au nevoie de sodiu suplimentar în sânge pentru a echilibra nivelul de potasiu al celulelor. Drept urmare, porcupinele caută surse de sare, cum ar fi lingurile naturale, lipiciul care leagă placajul, transpirația umană pe unelte, sarea rutieră și unele vopsele. Porcupinele se hrănesc, de asemenea, cu coarnele vărsate și cu oasele animalelor moarte pentru a obține sodiu și calciu. Unitatea de sare este în primul rând primăvara, când porcupinele au deficit de sodiu.
studiile au arătat că porcinele au gusturi sofisticate și preferințe dietetice. Ei vor căuta și identifica cele mai nutritive alimente disponibile în diferite perioade ale anului și vor învăța și le vor aminti. Deoarece tind să fie oarecum deficitare de sodiu, evită sau minimizează aportul de alimente acide care necesită mai mult sodiu pentru a metaboliza. Este adesea posibil să vedeți mici patch-uri mestecate pe copaci în care un porc spinos a prelevat cambiul și a mers mai departe.