Bine ați venit la sculptarea în cadre. Să vorbim despre tăcere în film.
un motiv care poate trece prea des neobservat sau neglijat atunci când se uită la filme în care regizorul a făcut o alegere conștientă pentru a exista o absență de interacțiune, zgomot sau dialog. Un film care face acest lucru spectaculos este ‘lost In Translation’al Sofiei Coppola.
Lost In Translation este un portret profund personal al iubirii, relațiilor și izolării, amplasat pe fundalul peisajului incredibil din Tokyo. Îl urmărim pe Bob Harris, interpretat în mod expert de Bill Murray, oferind una dintre cele mai bune transformări dramatice din cariera sa. Ca o stea în vârstă de la Hollywood în amurgul său, Bob duce o viață profund nefericită, plină de deconectare de la soția și copiii săi. Viața lui se schimbă atunci când întâlnește un suflet la fel de pierdut de Charlotte, interpretat de o tânără Scarlett Johansson. Cei doi formează o legătură romantică neobișnuită pe măsură ce învață să — și trăiască viața pe deplin-și, în cele din urmă, să renunțe la lucrurile care îi fac nefericiți. Este o poveste de dragoste cu nici o poveste de dragoste zdrobitoare, este o comedie fără râde fățiș, este o dramă de mize mici. Aș numi pierdut în traducere niciuna dintre acestea, ci mai degrabă o explorare a ceea ce înseamnă dragostea în lumea modernă.
Coppola folosește tăcerea în filmele sale cu mare efect, fie că este susținută de coloana sonoră melancolică, de viața plină de viață a orașului Tokyo, fie că este pur și simplu alături de personajele din cadru — cu ele în acest moment. Tăcerea în filmele lui Coppola ne oferă o perspectivă asupra modului în care se simt personajele noastre și ne invită să ne gândim la modul în care ne-am simți în situația lor.
pentru a promova motivul tăcerii, Lost In Translation este un film despre ceea ce este nespus. Un film în care personajele petrec tot timpul comunicând prin tehnologie (cu telefoane, fax și note) sau prin procură prin interpreți. Aproape toată conversația directă din film este între Bob și Charlotte, deoarece sunt singurii doi oameni care se înțeleg. Când personajele minore, precum John, vorbesc cu personajele noastre principale, proiectează și nu spun ceea ce simt sau doresc cu adevărat. Uită-te la modul în care prietenii lui John vorbesc cu Charlotte. Vorbesc mult fără să spună nimic.
setarea Lost In Translation adaugă reflecției personajului nostru. Tokyo, o metropolă de milioane de oameni, este retrogradat la o vedere printr-o fereastră de hotel. Hotelul în sine este un microcosmos conținut de viață artificială. Este plin de ciudățenii ale culturii japoneze, muzică jazz sigură și oameni care sunt acolo pentru a experimenta Japonia fără a experimenta de fapt nimic. Hotelul îi sufocă pe Bob și Charlotte și devine o închisoare de lux care îi împiedică să se bucure de viața lor. În plus, faptul că personajele noastre sunt literalmente înconjurate de oameni care vorbesc o altă limbă, incapabili să comunice în mod corespunzător cu aproape oricine din afara hotelului, adaugă tăcerea lor impusă.
luați în considerare faptul că, în opinia mea, cele mai importante părți ale Lost In Translation sunt momentele de tăcere sau reflecție. Momente în care personajele noastre ajung la o realizare sau la un moment de reflecție sau pur și simplu se bucură de prezența celuilalt. Aici cred că strălucește acest film. Crearea a doi oameni, care sunt foarte singuri și găsesc o parte din ei înșiși unul în celălalt.
în scena finală, în timp ce Bob își ia rămas bun de la Charlotte, știind că circumstanțele lor înseamnă că nu ar putea fi niciodată cu adevărat împreună. Ultimele cuvinte pe care le împărtășesc sunt lăsate în mod intenționat tăcute. În timp ce Bob este condus la aeroport, el pleacă în același mod în care a ajuns, în tăcere. Cu toate acestea, el este schimbat de oraș, de Charlotte și de el însuși și pe măsură ce peisajul urban din Tokyo îl înconjoară, ecranul se estompează în negru și ne lasă — în tăcere.
